|
|
|
 | |  |
|
Cimbru
 CIMBRUL DE CULTURA (Thymus vulgaris) face parte din familia labiatelor (Lamiaceae) si provine din zona Mediteranei si din nordul si vestul Africii. Denumirea de „Thymus” provine de la grecescul „Thymos”, care inseamna curaj. Era folosit de catre razboinicii greci ca tonic, iar de romani ca ingredient in bucatarie. Practic ambele intrebuintari sunt de actualitate in zilele noastre, cimbrul devenind indispensabil in bucatarie si fiind utilizat ca planta medicinala in tratarea mai multor afectiuni.
Cimbrul este un subarbust, cu ramuri lemnoase si atinge inaltimea de 30-40 de cm. Pe ramuri are numeroase frunzulite mici, iar vara in varful ramurelelor apar flori de culoare violet sau roz. De la planta se folosesc toate partile: radacina, tulpini, frunze si flori. Cimbrul se foloseste atat proaspat cat si uscat. 
Are o aroma foarte puternica, iar pentru a-i amplifica aroma nu trebuie decat sa zdobiti planta intr-un mojar sau sa o tocati cu un cutit. In bucatarie are numeroase intrebuintari. Face parte din grupul „ierburilor de Provence” si este folosit la prepararea fripturilor pe gratar sau la cuptor din carne de miel sau vita. Se face o marinata cu ulei de masline, cimbru. rozmarin, piper, sare, usturoi si zeama de lamaie in care se pune carnea si se lasa minim 30 de minute inainte de a se pune pe foc. Daca se prepara carnea la gratar, se unge carnea cu aceasta marinata si dupa ce se pune pe gratar, daca se prepara la cuptor, se pune in tava carnea impreuna cu marinata si un pahar-doua de vin alb. Astfel gatita, va avea un gust foarte bun, va fi frageda si usor de digerat.
In bucataria italiana contribuie la imbogatirea gustului salatelor si a sosurilor de rosii folosite la paste sau pizza. Este foarte bun si pentru carnea de porc sau pui gatita la cuptor. 
In bucataria romaneasca, cimbrul este utilizat si la prepararea mancarurilor cu fasole boabe.
Puteti prepara propriul dumneavoastra ulei aromatic de masline folosind ramuri de cimbru si rozmarin, pe care mai apoi sa il folositi la salate sau fripturi.
Exista mai multe specii de cimbru, fiecare avand caracteristici si arome diferite.
Planta poate fi cultivata in ghiveci sau gradina. Se pot folosi seminte care se comercializeaza in pliculete la supermarket, florarii sau pe internet. Semintele se presara deasupra pamantului si se acopera cu un strat foarte mic de pamant. Se uda din abundenta si in cateva zile vor aparea plantutele verzi. Dupa ce cresc putin se raresc in mai multe ghivece sau se pot replanta in gradina (se recomanda plantarea in gradina primavara, in aprilie-mai). In gradina, rasadurile se pun la o distanta de 20 de cm. 
Frunzele si tulpinile se pot recolta imediat, toata vara si pana toamna tarziu, cand da inghetul. Este recomandat ca din cand in cand ramurile sa se scurteze, pentru a nu deveni prea lemnoase si pentru a-i da tulpini noi fragede.
Se poate consuma proaspat sau se poate usca. Proaspat, se pastreaza la frigider in conditii foarte bune pana la 10 zile. Daca doriti sa il uscati, se fac buchetele si se atarna cu capul in jos intr-un loc uscat si aerisit. Dupa doua saptamani se taie tulpinile care nu au frunze si ramurile ramase se depoziteaza intr-o cutie sau borcan inchise etans. Daca doriti sa il uscati pentru iarna, se pot taia tulpinile cu tot cu flori. Cimbrul uscat are aroma mai intensa decat cel proaspat. Cel proaspat insa, are tulpinile fragede, un aspect mai frumos si mai multe vitamine. In functie de felul de mancare pe care in preparati, puteti folosi doar frunzulitele de cimbru sau cu impreuna cu tulpinile.
Ramurelele de cimbru sunt folosite adesea si la ornarea farfuriilor, fie ca este uscat sau proaspat.
Ca si planta medicinala are, deasemenea, multe intrebuintari, datorita continutului ridicat de uleiuri esentiale, de fenol, timol si carvacrol. Stimuleaza digestia, impiedica balonarea si are proprietati calmante. Din cimbru se prepara un ceai foarte aromat care trateaza diareea. Tinctura de cimbru se foloseste pentru tratarea bronsitei acute si cronice, virozei respiratorii si tusei convulsive. Se foloseste si in cazul tuberculozei, a reumatismului sau a infectiilor gingivale.
| |
 | |  |
|
|